Azi am realizat un lucru. Sunt o fricoasa. Dintotdeauna mi-a
fost frica de durere, de serpi si de singuratate. Acum, am acceptat oarecum
singuratatea dar am realizat un alt lucru, mi-e frica de oamenii care ma
iubesc, in mod special de barbati.
Nu-s vreo fecioara, deci, am avut cateva relatii serioasa iar
una mult prea serioasa si nu stiu cum se face ca niciodata nimic nu merge iar
toti imi spuneau ca sunt o egoista dar nu-i asa. Bine, nu-s nici altruista dar
niciodata nu am tinut pentru mine fara a da celuilalt si din contra, sunt genul
care se implica total in relatie. Acum, alta-i buba, dupa o perioada de relatie,
fug cat ma tin picioarele sau…ma plictisesc si pun pariu ca acei barbati m-au
iubit(oare de ce?).
Candva, am vorbit cu fostul meu care-mi declara iubirea lui
grandioasa si culmea, pana sa vorbesc cu el, ma topeam de dorul lui dar dupa,
ceva ma oprea. Da, tot ma topeam de dorul lui (bine ca n-am ajuns vreo crema de
ContraLolitei) dar ceva ma oprea ma arunc in bratele lui. Oare mi-e teama de iubire?
Gesturile necugetate din dragoste mereu m-au razasit , m-au
speriat si tind sa cred ca si iubirea ma sperie. Mi-e mai comod sa stau pana
sa se ajunga intr-acolo, cand totul e doar pasiune. Da, spun cu voce tare, mi-e
frica dar, nu sunt o filofoba.